PRIMĂRIA ŞIRINEASA

Agricultură
Creşterea animalelor
Exploatarea şi prelucrarea lemnului
Apicultura
Firme reprezentative:
SC AGREGON CONSTRUCT
Sc CODREEL PAVAJE
Producători locali:
PFA Brenciu Irina; Horti Greenland SRL;IF Tatu Ionica Luminița; II Meianu Antonie; PFA Streinu Constantin Cătălin
Produse locale:
Miere,răsaduri, legume, fructe, brânza, lapte, carne.
Meșteșugari:
Punct gastronomic Străinu
Rizea Ilie –producător local

Tradiţiile şi obiceiurile au fost ca nişte diademe de aur care au strălucit de-a lungul veacurilor.

Câteva obiceiuri care încă se mai întâlnesc in satele din comuna Şirineasa cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului sunt obiceiuri frumoase care coboară din străfundul veacurilor la casele creştinilor. Întâlnim obiceiuri ca: sorcova, steaua, pluguşorul etc.

Alte tradiţii întâlnite in comuna Şirineasa sunt: fagul de la porţi de Sf. Gheorghe; ramurile de salcie aduse de la biserica in ziua de Florii; ramurile de tei de la Rusalii; Gurbanele; udatul la nunta; căluşul; datul de grinda; ouăle roşii de Paşti etc.

„ Gurbanele”, este o sărbătoare moştenită din timpul dacilor, păstrata doar de unii localnici ai satului Sirineasa şi consta in sacrificări de miei de culoare alba care semnifica mântuirea de păcate şi însănătoşirea celor bolnavi. Gurbanele se fac la marginea unei păduri iar resturile de la masa se îngroapă acolo, deoarece daca acestea sunt aduse acasă aduc numai necazuri şi pagube.

Gurbanele sunt o sărbătoare moştenită din vremea dacilor, una din puţinele tradiţii păstrate din acele vremuri. Taina Gurbanelor constă în sacrificări de miei de culoare albă, care semnifică mântuirea de păcate şi însănătoşirea celor bolnavi. Gurbanele se organizează la marginea unei păduri, iar resturile de la masă se îngroapă. Se consideră că dacă sunt duse acasă provoacă necazuri şi pagube. Sărbătoarea se ţine în fiecare an pe 6 mai, în mai multe localităţi din judeţul Vâlcea, dar obiceiul s-a păstrat cel mai bine la Şirineasa, unde se respectă cu stricteţe toţi paşii învăţaţi de la bătrâni. „Obiceiul chiar a făcut minuni“

Oamenii care pastreaza aceasta traditie stiu în amănunt ce trebuie făcut şi ce nu şi respectă toate obiceiurile, aşa cum le-a învăţat de la părinţi. “Se face pentru un om bolnav care este îmbrăcat din cap până în picioare în alb. Pentru a se face bine, trebuie să participe trei ani consecutiv la ritual. Dintre noi se aleg trei preoţi, mielul trebuie să fie neapărat alb. Şi coacerea mielului se face într-un mod special. Se pune la câţiva metri distanţă de foc pentru a se coace în mod uniform. De la cinci dimineaţa începe ritualul. Luăm toate măruntaiele şi le fierbem, apoi le băgăm înapoi în stomacul animalului. Le strângem numai cu frunze de fag, nu folosim mirodenii, nu folosim tacâmuri, totul se rupe. Bolnavul e primul care mănâncă din miel, în momentul în care este gata, după ore bune. Îi rupem din creier, inimă şi limbă, mănâncă, apoi ne apucăm şi noi. Când se termină ospăţul, tot ce rămâne, de la oase, piele şi orice altceva, până la frunzele de fag şi tăciunii rămaşi, se îngroapă, nimic nu se ia acasă pentru că aduce mare ghinion“. Obiceiul chiar face minuni. 

„Preoţii trebuie să fie puri“

Nu oricine poate să fie “preot“ la ceremonia Gurbanelor: O săptămână înainte de sărbătoare preoții nu fac nici un fel de păcat, nu se ating de femei. Niciodată nu se încălcă acest lucru. În plus, la distanţă de 10 - 11 metri de miel se frig şi trei peşti mari, prinşi numai cu mâna. Se pune câte unul pe câte o măsuţă, alături o pâinică făcută pe loc ( pâine fara drojdie – azima) şi trei sticle de vin. Când se frig, se pun cu capul la răsărit. Pe masă se pun cu capul la apus şi ce rămâne de la peşte se aruncă în groapă după terminarea ritualului. În momentul în care bucatele sunt gata, preoţii rostesc câteva fraze care s-au păstrat de sute de ani. Zicem aşa: Voi, Sfintelor, Bunelor, Frumoaselor, Milostivelor, să vă aduceţi aminte de corpul lui... (numele bolnavului). Să-i daţi snaga şi puterea şi virtutea corpului lui, că el vă poartă de grijă din an în an, cu un berbece gras, cu un cuptor de pâine, cu o butie de vin. Ce e în casă să trăiască, ce-i afară să izvorască”.

Voi sfintelor şi milostivelor, aduceţi-vă aminte de cutare. Daţi-i snaga şi puterea şi virtutea, în tot corpul lui, în toate oasele lui, că el v-o purta de grijă din an în an, cu-n berbece gras, cu-n cuptor de pâine şi c-o bute de vin.

În vremea acestei rugăciuni bolnavul stă cu mâna dreaptă la piept. Pe urmă mănâncă limba mielului şi după asta pot să mănânce şi ceilalţi. Vinul e băut numai în trei rânduri, bând toţi la rând dintr-o ulcică nouă. După ce termină cu cele puse pe mese, şi nu s-au săturat, pot să mai mănânce, dar lângă groapă.

Tot ce rămâne de la ospăţ, fie chiar o jumătate de miel, se bagă-n groapă. Se spală şi mesele şi tot se pune în groapă. Frigarea în care s-a fript mielul şi cocaia pe care s-a atârnat căldarea de mămăligă se rup în bucăţi, se vâră în groapă şi se bat în pământ cu muchia securei. Se pun în groapă chiar şi cărbunii ce rămân de la foc şi se acoperă tot cu pământ.

Acest ospăţ poate fi făcut de doi luaţi din sfinte în aceiaşi poiană, la acelaşi foc, dar trebuiesc făcute două gropi.

„ Căluşul” – este un joc moştenit din străbuni, care are loc de sărbătoarea rusaliilor. Ansamblul este compus dintr-un vătaf care comanda jocul, 9-11-13 (întotdeauna număr impar) jucători, stegarul( purtătorul de steag) şi in final alt personaj este mutul. Mutul poarta o masca cu mustăţi şi barba atârnând pe fata. El poarta peste costumaţie un brâu roşu. In timpul jocului acest personaj nu are voie sa vorbească.

Dansul căluşarilor, cel mai spectaculos din folclorul românesc, pare o adevărată dezlănţuire de forţe supraomeneşti, este un dans complex şi plin de mister, care supravieţuieşte de mii de ani pe meleagurile vâlcene. Cândva, Căluşarii, fraţi de cruce, cutreierau satele, intrau în curţile oamenilor să alunge relele şi bolile. Din vremuri străvechi căluşul este un ritual tămăduitor, în care sunt folosite plante de leac şi descântece de boală. Nu întâmplător se joacă de Rusalii, când ielele coboară printre oameni, să semene boli şi dureri. Căluşarii erau încredinţaţi că sunt înzestraţi cu puteri magice şi că vrăjile pe care le făceau pot alunga năpasta ielelor.

1. Vătaful – este conducătorul cetei de căluşari, cel cu puteri extraordinare asupra flăcăilor care joacă în perioada Rusaliilor. El organizează şi artistic şi administrativ ceata.

2. Mutul – personajul astăzi aproape dispărut din ceata căluşarilor, este cel „ursit să alunge spiritele“, este „vârful de lance“, personajul în haine femeieşti în permanent conflict cu vătaful. Cei doi se împacă în cele din urmă în timpul jocului, în scopul de a-şi îndeplini menirea, aceea de a îndepărta relele. Sacul mutului este un element important. Chiar dacă puţin sesizabil în jocul de scenă, în căluşul „de ţărână“ mutul are un moment foarte important. În curtea gospodarului ales pentru jocul de căluş, mutul trasează cercul în care nimeni nu are voie să pătrundă şi scoate din sacul său „ingredientele“ necesare menirii sale: pelinul, usturoiul, sare.

3. Luatul din Căluş – obicei precreştin, ca aproape toate sărbătorile românilor, Căluşul s-a suprapus la un moment dat cu sărbătoarea creştină de Rusalii. În zilele în care căluşarii joacă, nu se spală, nu se mătură, nu se scaldă, „de lucrat la câmp – Domane-fereşte!“, altfel cei care nu respectă obiceiul „vor fi luaţi din Căluş“, care echivalează cu o nebunie.

4 Jurământul – este un moment deosebit de important pentru membrii cetei. Flăcăii se strâng în Duminica Rusaliilor, dis-de-dimineaţă, până la răsăritul soarelui, şi, la răscruce de drumuri, „se leagă“ să nu destrame ceata, să se supună comandantului cetei, să păstreze regulile etc.

5. Steagul căluşului – simbolul cetei, la fel cum pentru o oaste este foarte important, este în fapt o „prăjină“ care va fi purtată de unul dintre membrii care poate fi, pentru că va dansa mai puţin decât ceilalţi, şi un începător. Prăjina trebuie să fie cât mai înaltă, la vârful acesteia fiind legat un ştergar şi nelipsitele plante pelin şi usturoi. De cât de înalt e steagul va depinde, în cazul în care se întâlnesc două cete, succesul cetei respective.

6. Îngropatul căluşului – este momentul care încheie săptămâna de joc şi-i dezleagă pe membrii cetei de jurământ. Steagul şi obiectele din sacul mutului sunt îngropate şi astfel se consideră că leacul îşi va face efectul iar elementele magice nu vor mai fi „active“.

Există reguli stricte şi pentru momentul în care se întâlnesc două cete de căluşari, la marginea unui sat. Pentru a se stabili care are dreptul să joace căluşul primul în acel sat, are loc o adevărată competiţie între cete. Mai întâi se măsoară steagul, acesta fiind motivul pentru care stegarul trebuie să se asigure că poartă un steag suficient de înalt. Cetele de căluşari încep apoi să joace, până la epuizare. Câştigă ceata care rămâne în picioare. De asemenea, tot legat de steag există credinţa că dacă acesta se va rupe, ceata urmează să se destrame, ceva rău se va petrece cu unul dintre membri, motiv pentru care s-a impus interdicţia de a se trece pe sub steag

In unele localitati se pastra traditia sa se joace „pe bete”” adica cei care castigau luau betele celeilalte cete de calusari ceea ce inseamna o dezonorare.