Page 224 - Ghidul Primariilor ed. a XV-a

224 judeţul BRAŞOV
Claie Gurie, a înţeles graiul rănitului l-au îngrijit până Pentru marile idealuri naţionale, tineretul din Paloş a dat un
la însănătoşire. Între timp o ceată de oştaşi romani, ajunşi în
această vatră a lui Gurie, au fost impresionaţi de grija purtată
faţă de camaradul lor, recompesând familia lui Gurie cu multe
daruri. Soldatul rănit se numea Trinius, în timpul îngrijirii lui
acesta a învăţat, multe cuvinte dacice, iar la rândul lor cei din
familia lui Gurie au învăţat multe cuvinte romane. Astfel
soldatul Trinius a povestit că este originar din Capua, Italia.
După însănătoşire Trinius s-ar fi prezentat la
Rupidava (Rupea), unde era deja constituită o administraţie
romană, cerând să rămână acolo unde s-a născut pentru a
doua oară. Mai târziu s-a căsătorit cu una din fetele lui Gurie,
al cărui bărbat murise la Sarmisegetuza alături de viteazul
Decebal.
După aproape două secole de trai liniştit se produc
năvălirile barbarilor din partea răsăriteană. În faţa acestora,
locuitorii Daciei au luptat vitejeşte cu paloşul în mână pentru
a-şi apăra glia, graiul şi neamul.
Năvălirile cetelor popoarlor migratoare, au determinat
pe locuitorii vetrei de La Plute, ca pe dealul din apropiere,
numit Dealul Negru, astăzi " Gherghelăul" înalt de 786 m. să-şi
înstaleze o strajă care să le servească la observarea apropierii
cetelor barbare şi darea de semnale de alarmă, suflând în
corn şi prin semnale luminoase, astfel că locuitorii vetrei să se
poată retrage la adapost în Pădurea Lenţea din apropiere
pentru a-şi proteja vieţiile, cât şi proviziile, dar şi pentru ca,
locuitorii din Rupidava, de pe dealul cetăţii să perceapă
semnalele date de pe dealul Negru şi să-şi ia măsuri de
adăpostire sau să le vină în ajutor celor de La Plute.
Legenda spune că într-o zi a sosit o ceată mare cu un
prinţ rănit, care a şi murit pe aceste locuri şi că, l-au înhumat
formând o movilă în apropiere, cunoscută astăzi sub denumirea
de Gorgănel. Prinţul a fost îngropat cu lancea în mâna stângă,
iar în dreapta cu buzduganul, pe mormânt au înfipt paloşul
prinţului, de unde vine şi numele satului Paloş.
În aceste locuri au fost descoperite relicve ale unei
civilizaţii preistorice, cum ar fi cioburi ceramice de vase şi
oale, ulcele şi blide, unelte confecţionate din piatră şi din os,
topoare din piatră cu coadă, (o parte din aceste relicve, cioburi
obiectei arheologice, descoperite în vechea vatră au fost
expuse prin colecţia Gh. Cernea, la muzeele din Sibiu, Mediaş,
Sighişoara, Rupea şi în casa memorială a colecţionarului-
muzeograf din satul Paloş).
Atunci se pare că cei din clanul lui Gurie s-au hotărât
să-şi caute un alt loc mai prielnic pentru o vatră undeva mai
aproape dar şi cu surse de apă permanente. Aşa se face că s-
au aşezat la confluenţa celor trei pâraie, de mai jos situate în
lunca acestora, luând cu ei şi acel paloş înfipt în movila
Gorgănel, pe care l-au împlântat în locul noii vetre. Aici şi-au
construit adăposturi, ceva mai sus de zona de confluenţă a
pâraielor astfel ca să fie feriţi de apele revărsate ale pâraielor
în anotimpurile ploioase. Locul se numeşte astăzi în ungher de
pe uliţa Cocoroveni, un loc expus razelor calde ale soarelui şi
cu izvoare subterane de apă potabilă, unde şi-au construit o
fântână. Fântâna se numeşte Fântâna lui Gurie şi aceasta mai
există şi astăzi într-o stare degradată.
În anul 1888, este edificată noua BISERI DIN CENTRUL
SATULUI PALOŞ, construită după modelul architectural a celei
din oraşul MISKOC, din Ungaria locul unde s-a născut marele
MITROPOLIT AL ARDEALULUI ANDREI SAGUNA.
În acea perioadă la Paloş, preot paroh era TEOFIL N.
GHEAJA, al doilea preot din dinastia de preoţi ai familiei
Gheaja, care au slujit în satul Paloş, timp de peste 160 de ani
aproape consecutiv.
Această familie de preoţi, urmaşi din tată în fiu au
păstorit credincioşi satului Paloş, încă din anul 1780, până în
anul 1948, cand s-a stins ultimul descendent, preotu şi
dascalul, Emil T. Ghea.
În faţa sfintei biserici ortodoxe din Paloş, tăcute şi
parcă uitate străjuiesc două monumente ridicate de fii satului
recunoscători: unul este dedicat eroilor din primul război
mondial, ridicat de doi luptători pentru reîntregirea neamului
(Nicolae Băia şi Ioan Negoi), iar al doilea este închinat eroilor
din al doilea război mondial, ultimul ridicat în anul 1983.
greu tribut de sânge. Căzuţi la Mărăşeşti şi Oituz, prin
trecătorile munţilor sau prin stepele ruseşti, sacrificiul lor a
fost consemnat în diverse lucrări scrise de Gheorghe Cernea -
etnolog, Gheorghe Codrea - dascăl cu grai luminat, Vasile
Ghibedea- profesor de geografie şi de distinsul coloner (în
rezervă) Ioan Negoi. În vârful cimitirului din Paloş o cruce
istorică bătută de vânturi şi troienită de albele zăpezi ale
uitării, aminteşte de sacrificiu familiei dr. Ioan Iosif. Întreaga
familie a fost arestată şi deportată în anul 1917 în lagărul de
concentrare de la Sopron (Ungaria). Soţia Mărioara şi cele
două fetiţe gemene născute în detenţie au murit imediat după
naştere. Dr. Iosif a fost un militant pentru Unire, deputat în
primul parlament al României Mari, a participat în calitate de
expert (ca delegat al lui Iuliu Maniu) la Conferinţa de Pace de
la Paris. Alături, dinastia de preoţi Gheaja le cântă veşnica
pomenire. Şi tot alături, marele folclorist Gheorghe Cernea le
murmură un permanent şi duios cântec de leagăn. Sora
folcloristului, Rozalia Cernea, privighetoare a Ardealului şi
poetă populară, odihneşte în cimitirul din Albeşti.
În anul, 1901, prin grija preotului paroh din Paloş,
Patriciu Pintea, se construieşte primul local de şcoală cu două
săli de clasă, în centrul satului lângă biserică, până la acea
dată şcoala a funcţionat în vechea casă parohială situată în
cimitirul satului, lângă vechea bisericuţă.
Dascalii au fost, Barsan Eroftei şi Emil T. Gheaja, apoi
au fost o vreme învăţătorul şi director Gh. Cernea şi Cornelia
Maftei şi înv. Ioan Gatia, şoţul acesteia.
Dupa al Doilea Război Mondial, învăţători şi directori
au fost domnii, Tarcea Ioan şi Gheorghe Codrea, acesta din
urmă a funcţionat cu două clase de elevi la şcoala primară de
sus la fosta cantelarie, fostul conac al grofului Feldvary, apoi
în anii ’60 s-a construit alăturea o nouă clădire a şcolii cu
patru săli de clasă şi cancelarie, unde au funcţionat clasele V-
VIII, cu profesori absolvenţi ai institutului pedagogic din
Braşov şi director.
Satele Beia şi Ioneşti ar data ca vechime din perioada
de început şi de dezvoltarea a feudalismului. În secolele XIII –
XIV după ce Transilvania a fost cucerită de regatul maghiar,
au fost aduşi saşii şi colonizaţi în vechile vetre româmeşti de
pe teritoriul satelor Caţa, Drăuşeni şi Beia. Paloşul a rămas un
sat românesc, iar satul Ioneşti un sat maghiar, aşa cum este şi
astăzi.
Pe cursul mijlociu al Homorodului Mare, acolo unde
valea este cea mai larga iar dealurile sunt încoronate de
păduri, unde pârâul Poklosülo se varsă în Homorodu Mare, mai
sus de pârâul Tó care e hotarul istoricului Tara a Secuilor, se
asează Ioneşti. La sud, sud-vest de acesta Tara Saşilor
povesteste întamplările saşilor de odinioară.
Ioneşti este un sătuc secuiesc cu 153 de localnici de
religie unitariana. Vecinii lui sunt: la sud vechiul aşezământ
săsesc, Drauşeni, la sudest Jimbor cel bogat în păduri; la est
Satu Nou, la nordest Oraşeni, la nordvest Daia şi la vest Petecu.
În trecut satul aparţinea de notariatul din Sânpaul având
oficiul postal tot aici. În anul 1955 a fost anexat de raionul
Rupea având centrul de comună şi primăria la Daia. În momentul
de faţă primaria este în comuna Caţa de care aparţin încă
patru sate. Satul aflat la 27 km de Odorheiu Secuiesc si la 22
km de Rupea administrativ aparţine de judeţul Brasov, dar ca
localitatea de hotar al Scaunului Odorheiului şi după tradiţiile
istorice şi culturale este în strânsă legătură cu microregiunea
Rika.
Cea mai apropiată staţie de căi ferate este la Caţa la
o distanţă de 9 km. Satul nu este izolat de restul lumii, deoarece
este străbătut de drumul asfaltat ce leagă Odorheiul Secuiesc
de Braşov şi Bucureşti. Despre începuturile satului nu ştim
date exacte dar cariera de piatră aflată mai sus de sat era
folosită şi de către romani pentru pietruirea drumurilor.
Legenda spune că numele aşezământului vine de la Jánosi
György care s-a stabilit primul aici. Documentele amintesc
prima oară de denumirea Ioneşti în anul 1448, în anul 1567 îl
notau cu 15 porţi, în anul 1614 traiau aici 29 de familii, în 1941
numarul populaţiei era de 389 de persoane, în 1992 traiau aici
187 de persoane iar în zilele de astăzi sunt 153.