Localitate: Cata

Judet: Brasov

Ţara: Romania

Cod postal: 507040

Telefon: 0268- 248621, 248533

Fax: 0268-248563

Url: http://www.comunacata.ro


Persoane din institutie:

Primar: Vocilă Gheorghe
Viceprimar: Kelemen Deines
Secretar: Bărdaş Nicolae
Contabil: Barbu Alunița
Agent Agricol: Vocilă Maria

Suprafata: 11812 ha

Intravilan: 313 ha

Extravilan: 11499 ha

Populatie: 2612

Gospodarii: 1200

Nr. locuinte: 1175

Nr. gradinite: 4

Nr. scoli: 5

Numele localitatilor aflate in administratie:

Caţa, Beia, Ioneşti, Drăuşeni, Paloş

Asezarea geografica:

Comuna Caţa este aşezată în judeţul Braşov. În raport cu marile unităţi ale reliefului comuna Caţa şi satele aparţinătoare este aşezată în partea central estică a ţării, în sud-estul Podişului Transilvaniei, în Depresiunea Homoroadelor. 
Ocupă partea de nord a judeţului Braşov, la o distanţă de 78 km de mun. Braşov şi la 11 km de oraşul Rupea. 
Drumul naţional Braşov-Sighişoara, cu o ramificaţie de 8 km,, drum judeţean, asigură legătura comunei cu reşedinţa judeţului. Staţia de cale ferată se află la 1 km de centrul comunei.
Comuna este formată din cinci sate: Caţa, satul de reşedinţă, Beia la 12 km, Drăuşeni la 7km, Paloş la 5 km şi Ioneşti la 9 km distanţă de Caţa.
Scurt Istoric: 
Caţa ca şi satele componente, a fost întemeiată în Evul Mediu. Doar prin urmele materiale, descoperite întămplător, deoarece nu s-au întreprins sapături arheologice sistematice, s-a ajuns la concluzia că pe teritoriul respectiv aceste obiecte "vorbitoare" atestă existenţa de locuinţe omeneşti cu mult mai vechi decât începuturile feudalismului. 
Primii colonişti saşi au fost aduşi în Transilvania la mijlocul sec. al XII-lea. Ei proveniau din partea de Vest a Europei, din ţinuturile Rinului şi Moselei, din Flandra şi Luxemburg. Primul document care vorbeşte despre ei, datează din anii 1192-1194. 
Originea denumirii de Caţa se trage din cuvântul german "Katzendorf" - satul pisicilor-etimologia toponimului pornind de la cotele de piei de pisici sălbatice, pe care populaţia săsească trebuia să le dea cu regularitate Curţii regale maghiare. 
Conform vechii împărțiri administrative existente pâna în anul 1876, așezarea a aprținut de Scaunul Rupea și a făcut parte ca localitate liberă din Pământul crăiesc și din capitolul Kosd. S-au făcut diverse studii și analize în ce privește originea denumirii satului. În documentele vremurilor, Cața apare între secolele al XIV-lea și al XV-lea sub denumirile de Cacza, Katzen, Kacza și Katza pentru localizarea satului Katzendorf în harta lui Honterus. Există și o mențiune care arată că așezarea avea în anul 1488, o școală, 5 pastori, 92 de gospodarii și doi săraci. 
Originea denumirii satului Drăuşeni datează din anul 1224 când satul se numea "Terra Daraus"- Pământul şoimilor şi este amintită ca o localitate săsească, Draws în 1468, Dravs în 1477. Din sec. al XIII – lea vechea vatră, locuită până atunci de băştinaşi a început să fie colonizată de saşi. Pe teritoriul satului Drăuşeni s-au descoperit monezi de factură romană datând din sec. al III - lea al erei noastre. 
În 1224, satul este pomenit ca punctul extrem nord-estic în care s-a produs colonizarea saşilor. Documentul emis de cancelaria regală a Ungariei stabilea drepturile şi îndatoririle coloniştilor. Drăuşeniul figurează prin numele german Drass. 
Iniţial, la sfârşitul secolului XIII, biserica din Drăuşeni a fost construită în stil romanic, cu plan rectangular şi un turn-clopotniţă, pe latura vestică. În secolul următor, nava principală este decorată cu fresce. Pe latura sudică se mai poate vedea ilustrarea legendei Sfintei Ecaterina din Alexandria. 
Pe latura vestică a turnului se remarcă un portal bogat decorat, care este considerat unic între lucrările romanice transilvănene. Stilul arhitectural îmbină elementele romanice cu cele gotice. Pe de altă parte, tribuna-balcon, mobilierul din cor şi stranele sunt lucrate în stil popular săsesc. Parte din acest mobilier a fost realizat în secolele XVII şi XVIII. 
În cursul lucrărilor de fortificare realizate în secolele XV şi XVII au fost demolate navele laterale şi absida de est, iar corul a fost prevăzut cu un nivel de apărare. Turnul-clopotniţă se înalţă lipindu-se de el alte două turnuri spre apus. Lângă biserică, în partea de răsărit, se ridică alte două turnuri cu secţiune pătrată. Zidul de incintă, întărit cu cele şase turnuri, a fost şi el ridicat şi extins în etape succesive. Un drum de stajă era dispus de jur-împrejurul zidului. 
Săpăturile arheologice au dezvăluit o altă particularitate a modului în care au fost realizate fortificaţiile. La temelia zidului de incintă au fost aşezate blocuri imense de piatră pentru a nu permite asediatorilor să sape tuneluri pe sub acesta! 
Locul este fermecător, căci în spatele zidului, înconjurând biserica, cresc flori de câmp şi tufe de soc, iar în turnul-clopotniţă veghează un orologiu străvechi. 
Satul Paloş are o frumoasă istorie şi legendă. Legenda spune că, satul Paloş îşi are originea ca aşezare a vetrei satului încă din anii 101 – 105, la locul denumit, "Fânațe la plute", lângă Pădurea Lenţea, (locul unde şi astăzi există arbori - plute-), din timpul războaielor dacice (101 – 102 primul război dacic, iar in anul 106,- vara, al doilea război dacic, când este asediată şi cade Sarmizegetusa), despre care legenda spune că un anume Claie Gurie, dac ar fi întemeiat o famile şi a construit o casă pentru el cât şi pentru copii lui un fecior şi două fete. Acestea se pare că s-a petrecut chiar înainte de anul 100 d.Ch. feciorul şi ginerele lui Gurie, participaseră la războiul dintre Traian şi Decebal. 
La cel de al doilea război din 105 – 106 ar fi luat parte chiar Claie Gurie, fiul şi ginerii lui, dintre care un ginere ar fi murit în luptele de la Sarmisegetuza, când a căzut şi Decebal. În acest timp, întâmplarea face ca unul dintre fii săi să găsească un străin rănit în Pădurea Lenţea, acesta vorbea un grai deosebit. 
Claie Gurie, a înţeles graiul rănitului l-au îngrijit până la însănătoşire. Între timp o ceată de oştaşi romani, ajunşi în această vatră a lui Gurie, au fost impresionaţi de grija purtată faţă de camaradul lor, recompesând familia lui Gurie cu multe daruri. Soldatul rănit se numea Trinius, în timpul îngrijirii lui acesta a învăţat, multe cuvinte dacice, iar la rândul lor cei din familia lui Gurie au învăţat multe cuvinte romane. Astfel soldatul Trinius a povestit că este originar din Capua, Italia. 
După însănătoşire Trinius s-ar fi prezentat la Rupidava (Rupea), unde era deja constituită o administraţie romană, cerând să rămână acolo unde s-a născut pentru a doua oară. Mai târziu s-a căsătorit cu una din fetele lui Gurie, al cărui bărbat murise la Sarmisegetuza alături de viteazul Decebal. 
După aproape două secole de trai liniştit se produc năvălirile barbarilor din partea răsăriteană. În faţa acestora, locuitorii Daciei au luptat vitejeşte cu paloşul în mână pentru a-şi apăra glia, graiul şi neamul. 
Năvălirile cetelor popoarlor migratoare, au determinat pe locuitorii vetrei de La Plute, ca pe dealul din apropiere, numit Dealul Negru, astăzi " Gherghelăul" înalt de 786 m. să-şi înstaleze o strajă care să le servească la observarea apropierii cetelor barbare şi darea de semnale de alarmă, suflând în corn şi prin semnale luminoase, astfel că locuitorii vetrei să se poată retrage la adapost în Pădurea Lenţea din apropiere pentru a-şi proteja vieţiile, cât şi proviziile, dar şi pentru ca, locuitorii din Rupidava, de pe dealul cetăţii să perceapă semnalele date de pe dealul Negru şi să-şi ia măsuri de adăpostire sau să le vină în ajutor celor de La Plute. 
Legenda spune că într-o zi a sosit o ceată mare cu un prinţ rănit, care a şi murit pe aceste locuri şi că, l-au înhumat formând o movilă în apropiere, cunoscută astăzi sub denumirea de Gorgănel. Prinţul a fost îngropat cu lancea în mâna stângă, iar în dreapta cu buzduganul, pe mormânt au înfipt paloşul prinţului, de unde vine și numele satului Paloş. 
În aceste locuri au fost descoperite relicve ale unei civilizaţii preistorice, cum ar fi cioburi ceramice de vase şi oale, ulcele şi blide, unelte confecţionate din piatră şi din os, topoare din piatră cu coadă, (o parte din aceste relicve, cioburi obiectei arheologice, descoperite în vechea vatră au fost expuse prin colecţia Gh. Cernea, la muzeele din Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Rupea şi în casa memorială a colecţionarului-muzeograf din satul Paloş). 
Atunci se pare că cei din clanul lui Gurie s-au hotărât să-şi caute un alt loc mai prielnic pentru o vatră undeva mai aproape dar şi cu surse de apă permanente. Aşa se face că s-au aşezat la confluenţa celor trei pâraie, de mai jos situate în lunca acestora, luând cu ei şi acel paloş înfipt în movila Gorgănel, pe care l-au împlântat în locul noii vetre. Aici și-au construit adăposturi, ceva mai sus de zona de confluenţă a pâraielor astfel ca să fie feriţi de apele revărsate ale pâraielor în anotimpurile ploioase. Locul se numeşte astăzi în ungher de pe uliţa Cocoroveni, un loc expus razelor calde ale soarelui şi cu izvoare subterane de apă potabilă, unde şi-au construit o fântână. Fântâna se numeşte Fântâna lui Gurie şi aceasta mai există şi astăzi într-o stare degradată. 
În anul 1888, este edificată noua BISERI DIN CENTRUL SATULUI PALOȘ, construită după modelul architectural a celei din orașul MISKOC, din Ungaria locul unde s-a născut marele MITROPOLIT AL ARDEALULUI ANDREI SAGUNA. 
În acea perioadă la Paloș, preot paroh era TEOFIL N. GHEAJA, al doilea preot din dinastia de preoți ai familiei Gheaja, care au slujit în satul Paloș, timp de peste 160 de ani aproape consecutiv. 
​Aceas familie de preoți, urmași din tată în fiu au păstorit credincioși satului Paloș, încă din anul 1780, până în anul 1948, cand s-a stins ultimul descendent, preotu și dascalul, Emil T. Ghea.
În faţa sfintei biserici ortodoxe din Paloş, tăcute şi parcă uitate străjuiesc două monumente ridicate de fii satului recunoscători: unul este dedicat eroilor din primul război mondial, ridicat de doi luptători pentru reîntregirea neamului (Nicolae Băia şi Ioan Negoi), iar al doilea este închinat eroilor din al doilea război mondial, ultimul ridicat în anul 1983. Pentru marile idealuri naţionale, tineretul din Paloş a dat un greu tribut de sânge. Căzuţi la Mărăşeşti şi Oituz, prin trecătorile munţilor sau prin stepele ruseşti, sacrificiul lor a fost consemnat în diverse lucrări scrise de Gheorghe Cernea - etnolog, Gheorghe Codrea -  dascăl cu grai luminat, Vasile Ghibedea- profesor de geografie şi de distinsul coloner (în rezervă) Ioan Negoi. În vârful cimitirului din Paloş o cruce istorică bătută de vânturi şi troienită de albele zăpezi ale uitării, aminteşte de sacrificiu familiei dr. Ioan Iosif. Întreaga familie  a fost arestată şi deportată în anul 1917 în lagărul de concentrare de la Sopron (Ungaria). Soţia Mărioara şi cele două fetiţe gemene născute în detenţie au murit imediat după naştere. Dr. Iosif a fost un militant pentru Unire, deputat în primul parlament al României Mari, a participat în calitate de expert (ca delegat al lui Iuliu Maniu) la Conferinţa de Pace de la Paris. Alături, dinastia de preoţi Gheaja le cântă veşnica pomenire. Şi tot alături, marele folclorist Gheorghe Cernea le murmură un permanent şi duios cântec de leagăn. Sora folcloristului, Rozalia Cernea, privighetoare a Ardealului şi poetă populară, odihneşte în cimitirul din Albeşti. 
În anul, 1901, prin grija preotului paroh din Paloș, Patriciu Pintea, se construiește primul local de școală cu două săli de clasă, în centrul satului lângă biserică, până la acea dată școala a funcționat în vechea casă parohială situată în cimitirul satului, lângă vechea bisericuță. 
Dascalii au fost, Barsan Eroftei și Emil T. Gheaja, apoi au fost o vreme învățătorul și director Gh. Cernea și Cornelia Maftei și înv. Ioan Gatia, șoțul acesteia. 
Dupa al Doilea Război Mondial, învățători și directori au fost domnii, Tarcea Ioan și Gheorghe Codrea, acesta din urmă a funcționat cu două clase de elevi la școala primară de sus la fosta cantelarie, fostul conac al grofului Feldvary, apoi în anii ’60 s-a construit alăturea o nouă clădire a școlii cu patru săli de clasă și cancelarie, unde au funcționat clasele V-VIII, cu profesori absolvenți ai institutului pedagogic din Brașov și director.
Satele Beia şi Ioneşti ar data ca vechime din perioada de început şi de dezvoltarea a feudalismului. În secolele XIII – XIV după ce Transilvania a fost cucerită de regatul maghiar, au fost aduşi saşii şi colonizaţi în vechile vetre româmeşti de pe teritoriul satelor Caţa, Drăuşeni şi Beia. Paloşul a rămas un sat românesc, iar satul Ioneşti un sat maghiar, aşa cum este şi astăzi. 
Pe cursul mijlociu al Homorodului Mare, acolo unde valea este cea mai larga iar dealurile sunt încoronate de păduri, unde pârâul Poklosülo se varsă în Homorodu Mare, mai sus de pârâul Tó care e hotarul istoricului Tara a Secuilor, se asează Ionești. La sud, sud-vest de acesta Tara Sașilor povesteste întamplările sașilor de odinioară. 
Ionești este un sătuc secuiesc cu 153 de localnici de religie unitariana. Vecinii lui sunt: la sud vechiul așezământ săsesc, Draușeni, la sudest Jimbor cel bogat în păduri; la est Satu Nou, la nordest Orașeni, la nordvest Daia și la vest Petecu. În trecut satul aparținea de notariatul din Sânpaul având oficiul postal tot aici. În anul 1955 a fost anexat de raionul Rupea având centrul de comună și primăria la Daia. În momentul de față primaria este în comuna Cața de care aparțin încă patru sate. Satul aflat la 27 km de Odorheiu Secuiesc si la 22 km de Rupea administrativ aparține de județul Brasov, dar ca localitatea de hotar al Scaunului Odorheiului și după tradițiile istorice și culturale este în strânsă legătură cu microregiunea Rika.
Cea mai apropiată stație de căi ferate este la Cața la o distanță de 9 km. Satul nu este izolat de restul lumii, deoarece este străbătut de drumul asfaltat ce leagă Odorheiul Secuiesc de Brașov și București. Despre începuturile satului nu știm date exacte dar cariera de piatră aflată mai sus de sat era folosită și de către romani pentru pietruirea drumurilor. Legenda spune că numele așezământului vine de la Jánosi György care s-a stabilit primul aici. Documentele amintesc prima oară de denumirea Ionești în anul 1448, în anul 1567 îl notau cu 15 porți, în anul 1614 traiau aici 29 de familii, în 1941 numarul populației era de 389 de persoane, în 1992 traiau aici 187 de persoane iar în zilele de astăzi sunt 153.
Populatia satului este alcătuită din secui gospodari înstăriți. Oamenii de aici sunt agricultori distinși, buni crescători de animale, cioplitori de lemn talentați, bine dispuși, glumeți, cu gândirea limpede, recitatori de poezii cu suflete de poeți. Putem să spunem că sunt pricepuți la toate care de la velnita până la creația artistică sunt doar la un pas. Puține sunt gospodăriile care să nu aibă un atelier de prelucrare a lemnului cu toate instrumentele necesare. În afară de aceasta nu există sat secuiesc în zonă în care să se audă atâtea bancuri, anecdote și observații hazlii ca la Ionești. 
Obiceiul poate cel mai interesant al locului este de revelion, când înainte de miezul nopții, bărbații tineri, casătoriți își iau ramas bun de la anul ce a trecut povestind în versuri hazlii întamplările din acel an. După miezul nopții tot în versuri se întâmpină Anul Nou. La capătul de nord a satului, construit pe un deal, este un templu micuț foarte vechi și nespus de drag, al cărui an de construcție se pierde în negura timpurilor ca și începuturile acestei localități. 
Arhitectul și istoricul Debreceni László într-un studiu data construcția undeva la mijlocul secolului al XII-lea. Dar fiind oricând clădită, un lucru este sigur: este o biserică foarte veche și valoroasă, care în tot Ardealul nu are multe perechi. Stilul în care s-a construit este cel ogival. Este alcatuit din două părți importante: din sanctuar și nava. În partea nord-vestică se afla turnul construit destul de târziu, în anul 1821.

Activitati specifice zonei:

Creşterea şi îngrăşarea animalelor

Activitati economice principale:

Creşterea şi îngrăşarea animalelor
Agricultură

Obiective turistice:

Cetăţile din cadrul Bisericilor evanghelice Caţa, Beia şi Drăuşeni
Bisericile ortodoxe din satele Caţa, Beia, Drăuşeni, Paloş
Biserica unitariană din satul Ioneşti

Evenimente locale:

Sărbătoarea "Fiii Satului" de la Paloş este o zi importantă pentru toţi sătenii. Se ţine în prima sâmbătă după Rusalii. Ziua începe cu o slujbă la Biserica Sfinții Petru şi Pavel din sat, binecuvântată de părintele bisericii şi alți enoriaşi din comună. La acestă sărbătoare toţi localnicii se îmbracă în strae populare. Dupa terminarea liturghii sătenii şi oaspeţii se adună în faţa Căminului Cultural şi dansează dansuri populare. Zeci de tineri și bătrâni din Paloș care au luat drumul străinătății se întorc acasă în satul natal. Ei au parte de Şezători, muzică populară și multă voie bună. Sărbătoarea e un prilej de bucurie atât pentru săteni cât şi pentru cei veniţi din depărtare.  

Facilitati oferite investitorilor:

Terenuri pentru agricultură, construcţii
Agroturism
Vânătoare şi pescuit

Proiecte de investitii:

Alimentare cu apă
Rețea de canalizare
Reabilitare Cămin Cultural Drăușeni
Reabilitare drumuri comunale, drumuri de exploatare, drumuri forestiere
Amenajare spații recreaționale
Amenajarea unui balon presostatic
Împădurirea terenurilor degradate

Tip Nume Data adaugarii Statut Actiune